Spre sfarsitul primului razboi mondial, cand munitiile se cam ispravisera, armata de ocupatie a recurs la o modalitate extrema de completare a lor, si anume, topirea clopotelor de la biserici, fara urma de remuscari sau frica de Dumnezeu.
Marii comandanti de osti se credeau stapanii lumii, a tot ce exista pe pamant, fie ca le apartinea sau nu, arogandu-si drepturi mai presus de orice ratiune omeneasca. Spre rusinea intregii specii, in mintea lor, sa porti razboaie, sa omori alti oameni pe care-i numesti "inamicul" era cat se poate de legitim. Dar sa te atingi de cele sfinte, sa profanezi lacasurile de inchinaciune, casele Domnului, jefuindu-le, mutilandu-le, intrece orice putere de intelegere. Si totusi, acest lucru s-a intamplat! "Umanitatea" ocupantilor a constat in faptul ca acolo unde erau patru clopote au luat doua si au lasat doua, iar acolo unde erau doua, au lasat unul. Cred ca acesta a fost si rationamentul celor care au ascuns un clopot, fie-le sufletele binecuvantate si asezate in ceata dreptilor.
"La biserica din Desesti au fost patru clopote", imi spune fratele meu mai mare, Vasile, un taran adevarat, iubitor de pamant si tara, care la moartea lui Corneliu Coposu a platit sa se traga clopotele de trei ori pe zi, trei zile la rand, aprinzand o lumanare, ca sa-i fie luminata calea dragului Om. "Doua clopote le-au luat sa faca din ele plumbi si doua au ramas". Dar mai departe nu stie sa-mi spuna. Nu stie ce s-a intamplat. Ma duc la preotul nostru, Ion Sigartau. Urc spre casa parohiala prin "gradina linistii" (prin cimitir) si ma inchin primei cruci cu Iisus rastignit. La picioarele Mantuitorului mai traiesc bujorii albi si crinii portocalii pe care i-am pus duminica, asa cum nu demult m-a invatat sa fac Ioana lu' Pretilus, o vecina inteleapta, care vede lumea cu ochi limpeziti de multe, multe lacrimi. Mai fac vreo cativa pasi, ca apoi sa ma
