În ciuda faptului că Olimpiadele moderne şi Mondialele din diferitele ramuri sportive sunt, prin natură, competiţii cu caracter internaţional, spiritul de care sunt stăpânite este unul impregnat de naţionalism.

De o săptămână şi două zile, în Africa de Sud, fotbalul oferă lumii un dublu spectacol: sportiv şi patriotic. Mediocru (deocamdată), cel dintâi, dezlănţuit, cel de al doilea. Exacerbat la maximum, orgoliul naţional al multora dintre cele 32 de ţări participante provoacă zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă drame şi comedii. La Santiago, chilienii au făcut un asemenea tămbălău după victoria contra gloriosului Honduras, încât unii au ajuns la spital iar alţii, la închisoare. Din nu mai ştiu ce altă ţară, au debarcat la Mondial câteva mii de fani turbaţi, punând autorităţile sud‑africane în alarmă. Securitatea stadioanelor, a sportivilor şi a jurnaliştilor a devenit mai importantă decât fotbalul. O banală şi previzibilă înfrângere a Greciei i‑a scos pe peninsulari în stradă mai abitir decât măsurile de austeritate preconizate de guvern.

Ce noroc pe noi că nu ne‑am calificat! „Citesc" zilnic la televizor starea de spirit a francezilor a căror naţională s‑a aflat sub scut atât pe durata preliminariilor (nici măcar pe noi n‑au reuşit să ne bată), cât şi în meciurile de pregătire (au încasat‑o până şi de la Tunisia şi China) şi în cele din grupa Mondialului. De la speranţe pe care bunul simţ trebuia să le dezmintă pe loc, au trecut la reproşuri pe care trebuiau să le facă demult. Secretarul de stat pentru sport, o doamnă mai lucidă decât toţi domnii, a remarcat faptul că albaştrii locuiesc la un hotel din cale afară de luxos. Imediat i‑a sărit lumea în cap iar ministrul de resort i‑a atras delicat atenţia că Franţa are datoria patriotică de a sta în spatele fotbaliştilor ei. Acest fel de solidaritate necondiţionată, adică patriotică, nu e, din pă