Acum 32 de ani, în Argentina, squadra azzurra distrugea totul în grupe: 2-1 cu Franţa 3-1 cu Ungaria şi 1-0 cu Argentina.
Ce a urmat? Abia un loc 4. Patru ani mai târziu, trei egaluri (0-0 cu Polonia, 1-1 cu Peru şi 1-1 cu Camerun) şi insigna cu titlul mondial era prinsă la gulerul lui Enzo Bearzot. Despre Italia se spune că atunci când joacă prost în grupe câştigă titlul suprem. Exemplele sunt multiple. Ediţia din acest an pare în acest tipar. Dar de ce nu e?
Pentru că italienii n-au bătut pe nimeni în anul 2010, nici măcar în amicale, ceea ce a reuşit până şi selecţionerul mioritic Răzvan Lucescu. E adevărat, cu Honduras, pata de culoare a unui mondial în care fundaşii înscriu mai mult decât atacanţii. Noua Zeelandă are doi jucători în lot care nu sunt legitimaţi la nicio echipă de club, confundă adesea rugby-ul cu sportul-rege când nu au mingea la picior şi par că au depăşit orice trac la un nivel atât de înalt. Italia e ca o conservă, proaspătă acum patru ani, expirată azi, chiar dacă pe ambalaj mai apare numele lui Marcello Lippi. Nu inspiră forţă, ci doar teamă. Dar dacă nici Noua Zeelandă nu se mai sperie, probabil că cei care mai cred în bau-bau sunt doar statisticienii.
Niciodată în istorie, campioana mondială şi cea europeană, adică Italia şi Spania, nu au tremurat atât de mult în grupe, aşa cum se întâmplă acum. Dacă, la rugby, Noua Zeelandă a învins de cinci ori categoric Italia, squadra azzurra nu se poate lăuda numai cu succese la fotbal. Ăsta e farmecul unui fotbal care dă mai multe surprize decât goluri cu latul.
