Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ne defineşte porumbelul călător, numit şi voiajor sau de poştă, ca fiind porumbelul antrenat să se întoarcă acasă de la locul de unde a fost trimis. Şi evident că aşa se întâmplă, însă de ce numai cu porumbelul călător? De ce un guţan, un jucător, un voltat, un toboşar sau alţi porumbei se pierd dacă sunt duşi la numai 10-15 kilometri, iar voiajorii revin chiar şi de la distanţe mai mari de 1.500 de km? Au fost cercetători care au speculat "teoria atavismului" sau altfel spus a reminiscenţelor evolutive care făceau trimitere la instinctele porumbelului sălbatic migrator. Exclus! Experimentele au dovedit că porumbelul sălbatic lansat cu devieri de axă mai mari de 30% faţă de direcţia de migraţie nu îşi mai poate corecta abaterea direcţională şi ratează ţinta de destinaţie. Ba mai mult, lansaţi individual, aceştia eşuează în procent de peste 90%. Deci pică! Sunt însă câteva teorii care strâng în jurul lor un numar mai mic sau mai mare de adepţi.
Teoria ultrasunetelor. Aşază porumbelul călător în aceeaşi sferă de orientare cu orca, delfinul şi elefantul, care valorifică prin ecolocaţie anumite unde vibratile, acvatice sau terestre (în funcţie de mediul de viaţă). Elefantul, spre exemplu, se presupune că se orientează după unda vibratilă dată de turma sa pe o anumită amprentă de sol. După această teorie, porumbelul călător preia printr-un organ specializat informaţia generată de ultrasunete, alegându-şi astfel culoarul optim în drumul său către casă. Organul responsabil cu acest gen de percepţie orientativă este urechea internă.
Constituită dintr-un labirint compus din trei canale semicirculare (anterior, lateral, posterior) şi o cavitate cohleară care conţine un lichid numit endolimfă, aceasta serveşte la transmiterea vibraţiilor acustice de la columelă (mica cutie osoasă) la creier prin celulele nervo
