Succesele economice ale guvernării Uribe, slăbirea FARC şi retragerea democratică a preşedintelui sunt exemplare în regiune. Chiar dacă inegalitatea economică, injustiţia socială, violenţa, corupţia şi traficul de droguri rămân, reducerea lor este un miracol columbian.
Vecinii Columbiei pot invidia o ţară unde un preşedinte foarte popular, cu o apetenţă evidentă pentru putere, renunţă la ea şi pleacă acasă pentru că o curte de justiţie a hotărât astfel. Este un lucru inimaginabil în unele din ţările învecinate, unde judecătorii sunt proprietate prezidenţială. Vecinii sud-americani ar putea invidia şi o cursă electorală în care toţi candidaţii au calificări serioase, o experienţă vastă, propuneri viabile şi nicio intenţie de a imita populismul răspândit în regiune. În plus, Columbia a cunoscut mai multe miracole în ultimii ani.
Anti-modelul
La începutul preşedinţiei lui Álvaro Uribe, în 2002, Columbia exporta pe lângă produsele tradiţionale, precum ţiţeiul şi cafeaua, bunuri în valoare de numai 5.33 de miliarde de dolari. Anul trecut exporturile au crescut la 12.1 miliarde, în ciuda recesiunii mondiale şi a embargoului comercial impus de Venezuela. În timpul preşedinţiei lui Uribe, economia columbiană a creat aproape trei milioane de joburi noi. Investiţiile au crescut substanţial, în timp ce inflaţia a scăzut de la 7% în 2002 la 2% în 2009.
Comparaţia cu ce s-a întâmplat în Venezuela este revelatoare. Distrugerea locurilor de muncă din sectorul privat a fost masivă, inflaţia este un record mondial, iar economia s-a contractat cu 3.3% în 2009 şi cu 5.8% până acum anul acesta. Toate acestea în ciuda faptului că în timpul decadei lui Hugo Chávez Venezuela s-a bucurat de cele mai mari venituri din ţiţei din istorie, iar acestea au crescut şi mai mult prin mari împrumuturi internaţionale, care acum împovărează ţara cu o datorie externă de patru ori
