Erau peste 3.000 de mine de cărbune şi uzine de prelucrare a oţelului. Atunci când importul a devenit mai profitabil decât exploatarea locală, milioane de oameni aveau să-şi piardă locurile de muncă. Din nenorocirea lor s-a născut însă un vis.

Mi-a fost imposibil să-mi stăpânesc sentimentul de frustrare amestecat cu cel de admiraţie pe toată perioada taberei din Germania, plănuită special pentru mass-media. Fiecare mină transformată în muzeu, fiecare uzină de prelucrare a oţelului devenită un spaţiu al culturii mă trimiteau înapoi în România, unde cu greu mai poţi recupera ceva din trecut. Ne-am plimbat năuciţi vreme de şase zile printre construcţiile mamut care au constituit, cu puţine zeci de ani în urmă, „inima industrială a Germaniei“, printre ţevile din fier ruginit, instalaţiile de prelucrare a oţelului, furnalele sau colectoarele de gaz. Nu pentru că n-am fi ştiut că avem şi noi acasă giganţii noştri victorioşi din epoca trecută, ci pentru că, în vreme ce la ei te poţi plimba cu torţe pe schele, după apusul soarelui, cu ghid şi translator care să-ţi povestească istoria regiunii şi a locului, în vreme ce la ei poţi vedea galerii de artă şi săli de spectacole acolo unde mai demult era industrie, la noi… la noi, minele s-au închis şi oamenii încă mor de foame, combinatele şi fabricile de prelucrare a metalelor au fost vândute pe nişte cutii de chibrituri, s-a furat, s-a distrus fără să se pună nimic în loc. Nici măcar un vis.

Declinul

Astăzi, când vorbesc despre Ruhrgebiet (regiunea Ruhr), oamenii spun că nu puteai să întinzi hainele la uscat în curte de teamă să nu le iei negre. Era locul în care domnea „Regele Cărbune“, una dintre cele mai bogate părţi din vestul Germaniei şi cea care avea să pună serios umărul la recuperarea ţării după război. Prin anii ’70 a început să se simtă declinul. Dar milioanele de oameni care luc