EXCLUSIV EVZ: În iunie 1990, occidentalii vedeau, pentru prima oară, luminat de lămpaşele minerilor, chipul hidos al democraţiei asamblate de FSN la Bucureşti. Victimele erau doar începutul. Sursa: MEDIAFAX
Cea mai sângeroasă mineriadă din istoria postdecembristă n-a lăsat în urmă doar victime, sânge şi amintiri mutilate. Petrecute cu doar câteva zile înainte de ceremoniile de inaugurare a primelor instituţii româneşti alese în mod democratic după patru decenii, evenimentele din 14 şi 15 iunie 1990 au izolat o ţară. Aceeaşi ţară pentru care valul de simpatie luase, cu doar câteva luni înainte, proporţiile unui tsunami.
În primele luni care au urmat Revoluţiei, România era, în ochii Occidentului, ţara celei mai violente schimbări de regim comunist, iar pentru asta merita simpatie şi ajutor. Mâna întinsă a civilizaţiei politice s-a retras însă subit după ce imaginile şi relatările de la Bucureşti au început să bântuie Vestul, începând cu dimineaţa de 14 iunie 1990.
Simpatia a lăsat loc oripilării, iar zâmbetele de odinioară s-au transformat în suspiciune. Pentru prima oară, civilizaţia înţelegea că, la Bucureşti, democraţia asamblată de regimul nou-alesului Ion Iliescu se află la intersecţia dintre bâtă şi pumn. Adică, exact acolo unde nu mai e loc de dialog, ci doar de asistenţă pentru victime, de motive temeinice pentru acordarea azilului politic şi de îngheţarea tuturor ajutoarelor promise anterior.
Pentru Occident a fost destrămarea unei iluzii: "marşul asupra Bucureştiului al noilor stalinişti" şi "garda pretoriană a regimului Iliescu" aruncaseră definitiv zarurile. În urmă rămâneau cei şase morţi din ziua de 13, sutele de victime ale minerilor din 14 şi 15 iunie, plus miile de persoane reţinute ilegal de dispozitivul juridic al FSN. Iar România, ţara neocomunismului călăuzit de lumina lămpaşelor din Valea Jiului, era