Surprizele consumate în doze mari provoacă indigestie. Ar fi cazul să afle acest lucru şi reprezentativa Noii Zeelande, o echipă aparent ofilită la umbra rugby-ului. Dacă în general urâtul are o estetică a lui, jocul Italiei nu are nici una. Privindu-i pe elevii lui Marcello Lippi cu greu îţi vine să crezi că această echipă este campioană mondială en-titre. Să încerci să găseşti ceva pozitiv în evoluţia azzurilor reprezintă o adevărată muncă de miner. Poate doar prezenţa lui Daniele De Rossi să te mai amuze, un fotbalist onorabil cu un aspect de bătrânel rătăcit pe gazon, un Charlot nebărbierit, care, din păcate pentru pariori, nu reuşeşte să şi înscrie. În rest nişte plicticoşi cocoşaţi de bănetul câştigat la echipele de club, care şi-au făcut un titlu de glorie din a traversa în genunchi prima fază a turneelor finale, pentru ca, pe nepregătite, să dea mari lovituri când nimeni nu ar mai miza nici o liră găurită pe ei. Să sperăm că de data aceasta lucrurile nu vor mai evolua după această schemă. Dacă în fotbal ar exista orgoliu şi onoare, în doze mai mari, italienii ar trebui să abandoneze competiţia înaintea meciului cu Slovacia şi să se întoarcă la Roma cu primul avion. Franţa, Anglia şi Italia au jucat în total în 6 meciuri şi nu au reuşit nicio victorie. E o performanţă!

În cazul în care Santa Cruz şi colegii continuă să evolueze la fel de serios şi organizat, sunt şanse mari ca la jumătatea lunii iulie să fie la fel de celebri precum cel mai cunoscut scriitor paraguayan, Augusto Roa Bastos. Celebrii în lumea largă, nu doar în lumea din ce în ce mai îngustă a fotbalului. Ar fi o răutate să spun îngustă la minte, aşa că zic îngustă doar în privinţa orizontului de aşteptări. Învinşi, slovacii încă păstrează de doi bani speranţe teoretice, profitând de uluitoarea sincopă a Italiei. Teoretic se poate orice, practic ...nu ştii ce poate să mai facă Noua Zeelandă