Cum şi ultima şansă a readucerii României pe calea cea bună, aceea de a avea un prim-ministru de etnie germană, în persoana d-lui Klaus Johannis, este iremediabil pierdută, vedem, odată cu fiecare zi care trece, că am pierdut, de fapt, şansa reintrării ţării în istorie.

Zi după zi, începând cu fatidica zi aalegerilor prezidenţiale de acum şase ani, România a făcut pas după pas cătremarginile de jos ale propriei istorii, astăzi rămânându-ne să constatăm doarrevenirea la ceea ce se numeşte un autoritarism şi un alt fel de dictatură,adaptată anului de graţie în care ne aflăm. Dacă ar fi să căutăm, totuşi, înistorie o soluţie pentru urgia în care lipsa de reacţie a aşa-zisei societăţi civilene-a adus, atunci nu ne putem îndrepta speranţele decât spre lumina pe care opoate aduce în societatea noastră doar monarhia constituţională. Poate pentrucei care sunt obişnuiţi să arunce vina decăderii, în primul rând morale, aRomâniei doar pe politicieni va părea o exagerare să căutăm vinovaţii însocietatea civilă. Dar cred că adevărata vină seaflă exact în acest areal. Dacă partea societăţii civile care reprezintă presaa reacţionat cu maximă responsabilitate faţă de pericolul cezarismului şi alnoii dictaturi, intelectualii, cei care aveau datoria să semnaleze, alături deziare, televiziuni, imensul pericol al revenirii la ultimii ani de dictatură ailui Ceauşescu, au preferat, în majoritatea lor, să se încline şi să lingăputerea. Nu ştiu dacă banii au meritat “efortul”, dar vedeţi cazul d-luiPatapievici, care, ca şef al Institutului Cultural Român, cu funcţie deministru în actualul guvern, scrie contra bani buni, de pe poziţii de“independent”, la un cotidian cunoscut ca ziarul Cotrocenilor, înjurând zi dezi opoziţia. Poate că aviditatea de acâştiga mai mulţi şi mai mulţi bani sau funcţii publice (parlamentari europeni,funcţionari la varii ambasade ale României din Occident, etc