M-am antrenat să scriu despre biciclete citind o pagină redescoperită de curînd în Vițelul de aur al lui Ilf și Petrov: ”În general, prestigiul pietonilor s-a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sînt nevoiţi acum să se strîmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să-ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decît lăsîndu-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.” La distanță de vreo 80 de ani, Bucureștiul nu le rezervă doar pietonilor o soartă defavorizată dpdv al calității spațiului public, ci și bicicliștilor.
E al treilea an cînd merg pe bicicletă aproape zilnic prin București (exceptînd catastrofele meteo și vacanțele, petrecute însă parțial pedalînd) și uneori cred că ar trebui să-mi trec experiența asta în CV. Pentru boostul adus instinctului de supraviețuire și pentru activarea unui nerv civic, pînă la urmă; participînd zi de zi la nevroza colectivă a traficului, înțelegi cel mai bine misiunea bicicletei cînd te lovește un val de aer fierbinte răsuflat de un 4x4. Într-o oarecare măsură, mersul pe bicicletă a devenit un soi de statement politic: deși linia dintre modă și mișcare este făcută să fie încălcată, numărul din ce în ce mai mare al bicicletelor din orașe începe să semene cu o formă de rezistență.
Am învățat să merg pe bicicletă în jungla de beton accidentat a Bucureștiului de la alter ego-ul meu anarhist***, de la care, de altfel, am primit și primele două biciclete din viața mea. Extrem de late adopter al pedalatului -- abia pe la 18 ani am testat prima dată efectele terapeutice ale mersului pe două roți --, am primit un set de sfaturi extreme, pe care nu le aplic, dar care funcționează ca poveștile despre fapte de vitejie. 1. Mergi pe contrasens - ești mai vizibil. 2. Strecoa
