Ultima victorie electorală a separatiştilor în Flandra accentuează îngrijorarea valonilor faţă de o posibilă separare - cât de posibilă este aceasta? Până acolo, partenerii europeni şi pieţele financiare se tem că întârzierea formării unui nou guvern va influenţa negativ datoria în creştere a ţării cât şi preşedinţia Uniunii Europene pe care Belgia urmează s-o preia în curând.
Dacă la ultimele alegeri din 2007 a fost nevoie de 200 de zile pentru formarea unui nou guvern, care a căzut de trei ori, în prezent ecuaţia negocierilor pare şi mai complicată. Disensiunile dintre regiunea de sud valonă, mai săracă şi cu o rată mare de şomaj, locuită de vorbitorii de franceză, care reprezintă 40% din populaţi şi Nordul flamand bogat, unde trăiesc vorbitorii de olandeză, care reprezintă 60% din populaţie, s-au ascuţit.
Fără partide politice naţionale semnificative, sistemul partinic belgian este bazat pe clivajul de limbă astfel încât există socialişti, liberali, creştin-democraţi şi verzi atât flamanzi cât şi francofoni. Chiar şi recentul scrutin nu poate fi considerat unul naţional, ci trei alegeri separate: în Valonia, în Flandra şi în Bruxelles. De aceea succesul separatiştilor din Flandra nu poate fi absolutizat.
Noua Alianţă Flamandă (NVA) a lui Bart De Wever a devenit într-adevăr cel mai mare partid în Parlament după ce a obţinut 30% dintre voturile flamande şi cele mai multe voturi la nivel naţional. Dar în regiunea francofonă, socialiştii valoni au câştigat 36% din voturi şi s-ar putea alia cu omologii flamanzi pentru a forma o majoritate. Paradoxal însă separatistul DeWever s-a declarat pregătit să susţină un premier francofon astfel încât Elio di Rupo, liderul PS, ar putea fi primul prim-ministru francofon din 1974 încoace. „Aş oferi cu plăcere postul unui politician francofon care este dispus să facă marile reforme de care este nevoie”, a declarat