Momentul emblematic al dramei politice de săptămâna trecută a fost, neîndoielnic, isteric-histrionica trădare a deputatei pedeliste Teo Trandafir. Aderarea ei la principalul partid de guvernământ s-a dovedit o simplă tentativă de relansare a unei cariere care trenează de ceva vreme, doamna Trandafir dorind să arate, subit, că poate fi mai mult decât un banal entertainer TV. Dacă PDL şi-ar fi menţinut aplombul politic, domnia sa ar fi fost, cu mare probabilitate, perfect mulţumită să rămână alături de democrat-liberali. Având însă în vedere că soarta nu-i mai surâde formaţiunii de ceva vreme, doamna Trandafir nu a avut reţineri în a semnala cât de superficiale erau, de fapt, legăturile ei cu partidul în care s-a înscris.
Mai gravă decât lipsa de loialitate a doamnei Trandafir rămâne însă naivitatea PDL, dispus să accepte în rândurile sale un personaj în cazul căruia era limpede că este predestinat să se remarce mai degrabă într-un partid berlusconizat, aflat sub papucul unui baron media. Din nefericire, PDL demonstrează că încă nu ştie pe cine şi ce anume doreşte să reprezinte şi, ca atare, este incapabil de un dialog deschis şi elocvent cu electoratul. Acest neajuns este, indubitabil, unul aproape fatal în vremuri de criză precum cele prezente.
Stau şi mă-ntreb dacă PDL mai crede în ceea ce spune?! Cum poate să promită şi/sau să spere că va elimina risipa şi jaful atât timp cât se prezintă atât de deficitar la capitolul managementului propriilor probleme de partid?! Blocajul comunicaţional este total, fiind resimţit dureros chiar de către membrii partidului, măcinaţi de suspiciuni şi animozităţi. O asemenea stare de fapt nu prevesteşte nimic bun pentru PDL - nici cu privire la depăşirea actualei crize, nici în ceea ce priveşte viitorul ponderii sale pe scena politică.
Nu cred că principalii adversari politici ai PDL vor fi suferit prea mult din ca
