"A fi" - niciodată nu am ştiut să scriu corect acest verb. Mă blocam mereu în conjugarea din respiraţia asumată prea devreme a lui "a fi". Eu sunt! Aşa a fost mereu pentru mine, la imperativ. Nu acuz pe nimeni pentru asta, doar că pentru mine "acasă" a însemnat atât de multe lucruri... De la un canal de lângă Stadionul Olimpia la casa unor bulgari bătrâni, ce m-au crescut o vreme. Fuga la trei ani şi jumătate dintr-un cămin internat, de unde nu mai venea nimeni să mă ia, la casa unui bunic, mult prea devreme dispărut...
La vise nu am renunţat niciodată. Visam jucării, multe jucării. Mă trezeam, plecam la şcoală doar pentru a ajunge acasă. Mă culcam repede, să uit de foame, şi reluam jocul din visul cu jucăriile, exact de acolo de unde îl lăsasem. Am mai visat să fiu înfiat, dar mama prietenului meu, femeia care îmi doream să mă înfieze, mi-a interzis să mai intru la ei în casă. Luasem, ca orice copil în clasa I, premiu cu coroniţă şi pe drum, în tramvaiul 19, mergând la premiera filmului ABBA, i-am arătat că meritam şi eu să-mi fie mamă, pentru că ştiam mai multe chiar şi decât fiul ei... În acel moment, am învăţat că niciodată nu e bine să arăţi câte ştii.
Acasă şi toate celelalte au mai însemnat şi Stirom - clubul de ciclism unde am ajuns campion pentru că aşa aveam ce mânca, aveam haine şi bicicletă...
Clasa a XII-a a Liceului Matei Basarab... Sunt chemat în biroul directoarei, doamna Popa Viorica, care îmi era şi dirigintă, şi profesoară de istorie. Motivul?! Bunică-mea şi taică-meu se prezentaseră la şcoală. Îi interesa situaţia notelor, a mediilor mele, întrucât eram ultimul Chilian din neam, aşadar nu-şi puteau permite să mă lase să îi fac de ruşine. Trebuia să le duc numele mai departe cu "cinste" pentru că tot neamul fusese studios, iar bunică-mea a fost, nu-i aşa, prima femeie inginer chimist a ţării... Am plecat trântind uşa. Ăş