Avocatul româno-canadian al unor tineri, care ajungeau în 1990 la Montreal ascunşi în containerele de pe vasele pentru mărfuri, m-a angajat să le compun, pentru 50 de dolari textul, nişte povestiri verosimile, prin care aceştia să-şi susţină în faţa autorităţilor condiţia lor de persecutaţi politici. Întâi, eu îi chestionam în ce chip avuseseră sau ar fi putut avea probleme cu Securitatea din România şi cu administraţia totalitară din ţară, apoi, împreună cu ei, inventam o istorie credibilă a chinurilor pe care pasămite le înduraseră ca oponenţi ai regimului.

Avocatul mă prevenise că clienţii săi urmau să înveţe textul pe de rost şi, la toate întrebările comisiilor în faţa cărora trebuiau să se prezinte, aveau să-l recite ca şi cum chiar trăiseră ceea ce recitau. Când i-am prezentat primele trei încropeli literare, avocatul mi-a zis că nu-s bune, fiindcă funcţionarii canadieni trebuiau să regăsească în declaraţiile fugarilor doar acele poveşti stupide şi exagerate pe care le ştiau de la cinema, din filmele despre gulagurile ruseşti. Eu imaginasem nişte mici romane, diferite de la individ la individ, dar avocatul mi-a cerut ca toate să conţină aceleaşi secvenţe de filme kitsch, cu bătutul la tălpi, urmăririle cu haita de câini, ancheta cu lampa în ochi şi celula igrasioasă, unde arestatul se împrietenea cu un şoricel.

Asta ştia Vestul despre Est şi asta voia să primească în continuare: confirmarea unor relatări de tabloid generalizate, nu adevăruri care le-ar fi putut clătina aceste convingeri. La primele confruntări cu comisiile care acordau azil politic, fugarii noştri încercaseră să se justifice economic şi ideologic, gândind că foamea, frigul din apartamentele care nu primeau agent termic, îngrădirile spirituale şi de toate naturile, excesele dictaturii, ale Miliţiei şi ale Securităţii ar fi trebuit să-i sensibilizeze pe canadieni la suferinţ