Mihnea povestea astăzi despre emoţia pe care i-o transmite imnul Braziliei (atunci când e vorba de fotbal, evident) şi mi-am adus cu ocazia asta aminte ce imn supărat şi morocănos avem noi. Nici “Trei culori cunosc pe lume” nu era mai bun, dar ăsta de acum e mult prea cătrănit. Nu-mi creşte inima când îl ascult, nu mă bucură şi nici nu mă transpune în starea aia de mândrie naţională.
E dovada clară că suntem o naţie de rataţi care speră ca, odată şi odată, să le iasă şi lor norocu-n cale, dacă tot au luat atâtea uşi în gură de la istorie. Evident, că nu fac nimic ca să schimbe situaţia, doar se lamentează. Mă întreb, totuşi, cum naiba mergi la război pe imnul ăsta (mă rog, dacă s-ar mai pune vreodată problema unui război…).
Nu înţeleg cum alte popoare au reuşit să-şi aleagă super imnuri. Vesele, puternice, reconfortante, motivante. E şi ăsta un mod pozitiv de a-ţi înţelege şi accepta istoria şi de a-ţi alege drumul în viaţă. Cum sunt însă zero şanse să avem alt imn (deşi al naibii mi-ar tihni să avem ca imn Trăiască Regele!, cu atât mai mult cu cât ar fi printre puţinele imnuri naţionale fără versuri cu referire la istorie şi trecut glorios), nu ne rămâne decât să ne bucurăm de cele pe care le auzim pe la Mondiale.
Primul dintre ele, cel al Algeriei, mi se pare cel mai simpatic şi antrenant. Qassaman (Legământul) a fost ales ca imn în 1963, după ce Algeria şi-a dobândit independenţa. Versurile îi aparţin poetului Moufdi Zakaria şi au fost scrise în 1955, în timp ce acesta era închis de către francezi pentru convingerile sale politice.
Se spune că Zakaria a folosit propriul sânge pentru a scrie versurile de la Qassaman pe pereţii celulei. Muzica îi aparţine compozitorului egiptean Mohamed Fawzi, care este recunoscut drept un pionier al muzicii pentru copii, multe dintre cântecele arabe pentru copii fiind creaţia lui (poate de-asta şi imnul Alg
