„Scotch“, de Ioana Bradea, este un poem descriptiv în proză al cărui suprapersonaj este un ansamblu de foste fabrici, toate bântuite de spectrele proletariatului. Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, „Băgău“ (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori.
Dispunerea fragmentată şi cumva ritmată a frazelor, altfel descriptive până la monotonie, sugerează lirismul unui peisaj industrial dezafectat:
„Dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte. Înţepenite sau acoperite cu praf vâscos. Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de BCA. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare.
Poate acum treizeci de ani, poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nimeni nu s-a mai obosit să-l zugrăvească... Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment. Dar i-au lipit un neg pe faţă. O chestie rotundă cu zimţi. Un utilaj necunoscut. Au uitat de geamuri şi câteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult. Deasupra tuturor, din tavan rânjesc şiruri nesfârşite de dinţi ciobiţi. Neoanele.
Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spânzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul câte unul. Furtunile au smuls deja fâşii din tencuiala exterioară. A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sângerii. Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi. N-au reuşit să ajungă la fragmentele dintre etaje. Le-au lăsat în plata Domnului, spânzurate strâmb în câte-o centură. Cineva a încercat totuşi să le scoată din ţâţâni. Dar n-a reuşit...".
Un poem al dezolării
„Scotch" este, de fapt, un
