Stătea pe un scaun rubiniu, în primul rând. Sunetele curgeau liniştite, aşezându-se unul lângă altul pentru o poveste. Ela, vocea serii, continua să se joace cu ele. Faţa i s-a luminat şi un zâmbet de încântare i-a apărut, străin de orice urmă de (auto)control. S-a ridicat şi a trecut pe scena improvizată, cu saxofonul în mâini.

Holul. E singurul pe care şi-l mai aminteşte. În rest, câteva flashuri. Avea câţiva anişori când a luat instrumentul cu care cânta tatăl şi a suflat curios. Apoi, nimic. E prima imagine. Dar casa copilăriei era plină de tot soiul de obiecte: clarinet, saxofon, flaut, orgă. Boala era de tradiţie: cântau părinţii, cântaseră bunicii, cântau mătuşile, unchii, verii. Muzică populară, romanţe, lăutărească, jazz. Pe scena improvizată din Sala Oglinzilor a Palatului „Jean Mihail“, Bogdan Uţă era, în după-amiaza aceea, produsul câtorva generaţii.

Pornind de la muzică

„Sunt pe jumătate moldovean“, îmi spune, câteva săptămâni mai târziu. Părinţii se-ntâlniseră undeva la Târgu Jiu. „De fapt, fratele mamei şi tata voiau să facă un proiect prin ARIA, să ajungă în Germania. Era şi Paul Negoiţă implicat“, încearcă să-şi amintească tot mai multe detalii. „Tata era de o blândeţe ieşită din comun. N-avea cum să nu-ţi placă“, adaugă cu mândrie. „Cânta într-un mare fel. Şi... aşa am luat eu naştere“. Râde. Tocmai extrăsese esenţa din trecutul familiei: tatăl, liniştit, calm, „cânta dumnezeieşte“; mama, mai „olteancă“ din fire, un pic mai aprigă, fermă, iubea muzica din tot sufletul, cântând la rândul ei. Drumul părea clar. Au urmat ani de spectacole, recitaluri şi concerte în ţară, iar tatăl, Florin Uţă, pleca şi peste hotare. De multe ori, cânta împreună cu Dan Spătaru, Angela Similea, Horia Moculescu, cu Gabriel Cotabiţă, Ioan Butnaru, cu Paul Negoiţă sau Wilmani (au avut chiar un band). „Vreme de opt ani, în fiecare vară, mer