L-am vazut pentru prima data pe marele nostru poet si om de cultura, Adrian Paunescu, in luna august a anului 1982. Eram la Neptun cu un grup de prieteni, intr-o binemeritata vacanta dupa absolvirea liceului. La teatrul de vara din statiune, intr-una din seri, artistii Cenaclului Flacara ne-au incantat spiritul pana spre orele trei ale diminetii.

Maestrul Paunescu a fost, ca intotdeauna dealtfel, catalizatorul spectacolului, prezentator si interpret, poet si artist de scena, geniu si om. Publicul dansa si aplauda in picioare. Replicile si poeziile sale, dialogul cu publicul si cu cei de langa el, impreuna cu prestatia fara cusur a celor care se produceau in fata noastra, daruiau hrana sufletului.

Nu era nimic artificial, nimic slugarnic, nimic de prost gust, totul era de calitate. Si totul se intampla cu oameni obisnuiti. Nu erau vedete. Printre cei care s-au numit Cenaclul Flacara, au fost: Mircea Vintila, Doru Stanculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanitchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittis, Anda Calugareanu, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Stefan Hrusca si altii.

Adrian Paunescu, scriitorul cel mai apreciat de romani

Intr-una din zilele trecute l-am revazut, la televizor, pe domnul Paunescu. Era abatut si bolnav, suferea public, asa cum a exultat pe scena, in fata tuturor, fara preconceptii si fara ascunzisuri, fara false pudori si fara declaratii patriotarde. A ars pentru tara si a nins peste ea, de dor de frumos si de bine i-a implorat pe strabuni si pe Eminescu sa ne ajute, a vrut sa se rupa in mii de bucati ca sa dea profunzime gandirii comune si, astfel, sa ne salveze de la uitare.

Figura controversata, ca toti aceia care-si devanseaza timpul fizic in care traiesc, hulit si adorat, in egala masura, un fericit beneficiar al atingerii demiurgice, dar si un hacuit al propriilor