e atît de primăvară că iarba ţîşneşte din pămînt
ca dintr-o fîntînă arteziană. şi e atît de primăvară că paturile
au înverzit, cimentul a înverzit.
nici pielea nu rămîne în urmă: zeci de muguri graşi
şi umezi o împînzesc. după nici o oră, tuturor
le cresc crengi primitoare, un hăţiş pe cinste.
un timp, şi-au rupt unul altuia ramurile, apoi le-au lăsat
să înflorească.
să te bucuri ar fi puţin.
să plîngi de bucurie ar fi încă şi mai puţin.
pentru că dacă plîngi într-o astfel de zi, lacrimile
se fac repede tot atîţia bulbi primăvăratici şi iute plesnesc
ca nişte nuferi pe obraz şi acoperă ochii.
şi trebuie neapărat văzută o aşa minunată întîmplare:
înfăşuraţi de ierburi, ies din pămîntul reavăn toţi destrupaţii.
ca dansatoare goale şi împletite în bare de fier,
urcă prinşi de ierburi destrupaţii.
veseli şi puşi pe legănat. încet-încet străzile dau pe afară de atîţia
şi lîngă ei ni se face ruşine de cîtă carne suntem în stare.
şi ne-nveselim că suntem laolaltă cu destrupaţii.
dar să te bucuri ar fi puţin,
iar să plîngi de bucurie ar fi încă şi mai puţin.
şi mergem laolaltă, prin iarba care gîlgîie
încîntător din pămînt şi de la atîta primăvară nu se mai deosebesc
crengile de mîini, iarba de destrupaţi, bulbii de oameni
şi ca să putem înainta trebuie să tăiem
în stînga şi dreapta. şi de la o aşa înverzire, de la o aşa iarbă
înaltă, trebuia să tăiem la fiecare pas braţe întregi.
şi nici nu mai putem deosebi iarba de om, omul de destrupat
şi destrupatul de iarbă.
şi tot tăind mai ajunge în braţele noastre şi cîte-un oscior
şi tot înaintînd ne pare rău pentru tăiat, dar nu prea mult.
crengile nu întîrzie şi cresc pe dată în locul cărnii lipsă.
dar să te bucuri ar fi puţin. @N_P
