Excluderea tradatorilor din PD-L, ajunsa acum la mana Consiliului National de Coordonare a partidului, ar fi o masura normala pentru orice partid normal. Anormala este dubla masura cu care au fost ei tratati pana acum.
Democrat-liberalii in cauza au votat la motiune impotriva propriului guvern, condus de chiar presedintele partidului, si, implicit, impotriva propriului partid, intr-un moment crucial, de viata si de moarte. Nu era vorba despre vreo lege oarecare, ci de votul care decidea ramanerea sau plecarea PD-L la guvernare.
Sa ne amintim ca partidele aflate acum in opozitie nu au avut nicio retinere sa ia o masura similara impotriva propriilor tradatori la fiecare vot decisiv, insa invoca in apararea exclusilor din PD-L independenta pe care o da votul uninominal.
Chiar trecand peste faptul ca aceeasi independenta o aveau, nu-i asa, si exclusii lor uninominali, argumentul nu tine. In Marea Britanie, tara cu vot uninominal intr-un singur tur de scrutin (capata mandatul, dupa un singur tur, candidatul cu cel mai mare numar de voturi, indiferent daca scorul obtinut depaseste sau nu 50%), parlamentarii care ar vota impotriva propriului guvern ar fi exclusi instantaneu din partid.
Uninominalul nu anuleaza nici disciplina de partid, nici fidelitatea fata de el, pentru ca o candidatura uninominala nu trebuie confundata cu una independenta. Lupta pentru propriile principii si proiecte se da, cu toate armele, inainte ca partidul sa ia decizia finala, aceea e lupta democratica.
Dupa ce a fost insa luata, e lege, iar cei care nu se pot impaca cu ea nu au decat sa-si dea demisia din partid inainte de vot, cu toate consecintele ei. Cam asta inseamna o politica matura si profesionista.
Gestul tradatorilor de la motiune este cu atat mai grav cu cat ei nu au fost manati de tulburatoare crize de constiinta, ci
