Două luni mai târziu, accidentul căpătase deja o simbolistică aparte în conştiinţa publică americană. Rând pe rând, mass-media au rulat cele mai electrizante metafore: s-a vorbit de Katrina lui Obama şi chiar de Cernobîlul Americii. Însuşi preşedintele Barack Obama a avut un rol decisiv în conturarea percepţiei publice globale asupra dezastrului, asociindu-l cu metafora supremă: „În acelaşi mod în care viziunea noastră asupra vulnerabilităţilor şi politicii externe a fost modelată profund de atacurile de la 11 septembrie, cred că acest dezastru va schimba modul în care gândim despre mediu şi energie pentru mulţi ani de acum înainte“, declara recent preşedintele, într-un interviu acordat site-ului Politico. Mai mult, limbajul utilizat de Casa Albă spune multe despre grila de interpretare a autorităţilor centrale.

Totul era portretizat ca fiind sub „stare de asediu“, o „agresiune“ ecologică. Terminologia era mai degrabă militară, specifică ameninţărilor la adresa securităţii naţionale: „o deversare de petrol care ia cu asalt ţărmurile şi pe cetăţenii noştri“, „ne vom lupta cu ea“, „planul nostru de luptă“. Pe scurt, o situaţie excepţională, care impunea măsuri excepţionale. Şi totuşi, care au fost soluţiile federale? Şi cât de utile pentru stoparea imediată a dezastrului ecologic?

Timp de două luni, preşedintele a fost un actor mult prea tăcut, chiar absent din dezbaterea iscată pe marginea dezastrului. A reapărut, brusc, ca un salvator, în momentul în care devenise clar că BP, autorităţile locale, dar şi cele federale fuseseră complet depăşite de situaţie. Republicanii, mai ales, începuseră să acumuleze puncte electorale importante, aspect foarte sensibil în perspectiva alegerilor intermediare din toamnă, când democraţii riscă să piardă majoritatea din Congres. Deodată, imensa pată de petrol se transformase într-un test de eficienţă, în hârtia de turnes