Sau încearcă să demonstreze că sunt falşi „intelectuali publici“, ba chiar falşi intelectuali, pe scurt, că sunt nişte nimenea şi că publicul e mesmerizat de fantome. Cele două metode sunt adesea folosite împreună. Voi da numai câteva exemple.

Gabriel Andreescu aplică prima metodă, încercând prin creare de confuzii şi de alegaţii fără bază să arate că adversarii sunt fundamentalişti de dreapta, „junk-conservatori“, care susţin „transformarea regimului actual într-un regim de autoritate prezidenţială..., care, pus în practică, ar oferi ocazia afirmării tendinţelor politice celor mai reacţionare“ (p. 76). Care sunt însă argumentele unei atare dure acuzaţii? Sugestia veninoasă. Numai o mică mostră: „Studenţii care făceau coadă la prezentarea Omului recent erau, probabil (subl. mea), aceiaşi cu studenţii care se adunau sub egida Studenţilor Creştini Ortodocşi din România“. Prin acest modest „probabil“, iată-l pe Patapievici asimilat neolegionarilor de la ASCOR! Cu astfel de „argumente“ se poate demonstra orice!

Michael Shafir aplică şi cealaltă metodă: el consideră că, deoarece „şi-au angajat deschis capitalul politic în slujba factorului politic, [intelectualii] s-au autosuspendat de la calitatea de intelectuali“ (p. 20). De vină ar fi, în cazul unora (Liiceanu), simplul fapt că nu îl critică pe Băsescu; în cazul altora, precum Patapievici, o agravantă o constituie faptul că e directorul ICR. Or, pentru d-l Shafir, directorii de instituţii culturale numiţi de putere „se transformă din intelectuali publici în funcţionari publici“. Autorul nu-şi dă seama că e ridicol să susţii că directorul unui Institut cultural naţional nu ar mai putea fi intelectual, prin chiar asumarea rolului său. Noi am spune chiar că e necesar să fie. Desigur, el este şi funcţionar public, iar limitele libertăţii sale de expresie în noua calitate pot fi discutate. Dar a respinge de p