Un argument des invocat în favoarea reducerii cheluielilor cu salariile este faptul că statul român întreţine unul dintre cele mai mari procente de bugetari din Europa. Numărul bugetarilor din România este estimat la aproximativ 1,2 milioane de angajati, dintr-un total de 4,5 milioane de angajaţi.
Numai că cifra de 1,2 milioane este prea vagă. Ea acoperă două categorii distincte de salariaţi: pe de o parte, sunt cei care prestează nişte servicii sociale, cum ar fi educaţia, asigurarea ordinii şi sănătatea; pe de altă parte, sunt cei care reprezintă administraţia propriu-zisă.
În ceea ce priveşte prima categorie, este greu de spus dacă avem sau nu prea mulţi angajaţi. Dacă ne gândim că avem cei mai puţini medici din Europa, raportaţi la numărul locuitorilor, că la noi revin 16,9 elevi la un profesor în învăţământul primar (faţă de 16 în Bulgaria, 10,2 în Ungaria, 11 în Polonia, 10,1 în Grecia - dar şi 18,3 în Germania, 19,7 în Franţa, conform celor mai recente date Eurostat), n-am zice că întreţinem prea mulţi medici sau profesori. Dacă comparăm pur şi simplu numărul bugetarilor de la noi cu cel din ţările occidentale, comparaţia nu e în totalitate corectă: acolo o parte substanţială a învăţământului preuniversitar, a instituţiilor medicale şi a altor servicii publice este privată, într-o proporţie mult mai mare decât la noi.
Cealaltă categorie, administraţia, este cea a cărei menire este de a face statul să funcţioneze. Aici relaţia dintre număr şi calitate nu este evidentă. Există numeroase situaţii în care este nevoie de mai mulţi funcţionari, dar nu pentru a face mai bună viaţa contribuabililor, ci dimpotrivă. Cunoaştem cu toţii calvarul unei interacţiuni cu o instituţie publică. Statul la cozi interminabile, noianul de acte pe care trebuie să le procuri, lipsa de operativitate. Ai senzaţia că o bună parte din mulţii paşi pe care eşti nevoit să-i p
