Dacă prin nu ştiu care capriciu al evoluţiei România ar fi să primească în dar, de la francezi, Mona Lisa, faimosul tablou de la Luvru al lui Leonardo da Vinci, România n-ar putea suporta cadoul. Ţara noastră n-ar putea prelua funcţiile, cu acoperire planetară, ale unui astfel de dar. Putem spune chiar că n-ar putea suporta uriaşa complexitate a darului.
Sistemul nostru cultural, starea culturii noastre, starea instituţiilor noastre de cultură nu pot angaja o sarcină spirituală atât de copleşitoare, cum e condiţia de proprietar al Mona Lisei. Luvrul are anual multe milioane de vizitatori, iar dintre acestea jumătate defilează prin faţa celei mai mediatizate opere de artă din toate timpurile. Mediatizarea Monei Lisa nu e doar o problemă a muzeului, e a statului francez. Şi nu-i doar o chestiune a ţării, ci una a întregii omeniri. Cine se aşază de-a curmezişul procesului de mediatizare e terminat, nu mai recuperează din onoare niciodată.
Cultura cunoaşte astfel de acumulări stihinice. Unele cercetări muzeale apropo de Mona Lisa aduc a iconoclastie. Dar şi ele, oricâtă contestare ar promova şi oricâte dubii ar răscoli, tot la gloria tabloului contribuie. Mona Lisa e genul de avere naţională, a cărei administrare cere un buget enorm. E o investiţie majoră în organizarea stării de glorie, cu profituri ce se pot calcula parţial pe loc, dar şi cu multe câştiguri care numai în timp pot fi evidenţiate şi speculate.
Să ne imaginăm că o familie, care supravieţuieşte dintr-un salariu minim pe economie, primeşte cadou un transatlantic. Cam aşa ar fi şi un cadou Mona Lisa pentru noi. Bogăţia nu e un cumul în sine, care generează un infinit de satisfacţii. Bogăţia trebuie să ajungă în mâna celui care o poate controla. Altfel, e o pacoste.
Să presupunem că omenirea, sătulă de toate procesele de vinovăţie pe care i le intentează acum România, ar
