La această oră, practicienii şi teoreticienii de salon ai presei cu P mare se dau de ceasul morţii că însuşi Băsescu – spun ei – ar fi pus răscumpărare pe capul câinelui de pază al democraţiei, menţionându-l printre vulnerabilităţile identificate de CSAT la adresa siguranţei naţionale.

Strategia Naţională de Apărare, un document de 29 de pagini, aminteşte într-un paragraf despre “fenomenul campaniilor de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului.” Indignarea vajnicilor apărători ai presei, ca obiect colectiv al prigoanei şefului statului şi a ciracilor săi, vine într-un moment delicat pentru aşa-zisa breaslă: mogulaşul multicolor, patron peste singura garsonieră din România cu iaht la scară şi clarvăzători cu prosopul făcut turban funcţionând pe post de vizor, a mierlit-o şi a intrat la zdup pentru câteva zile, pentru şantaj şi ameninţare. Cu alte câteva luni în urmă, nişte înregistrări dubios achiziţionate de nişte colegi de breaslă cu irizaţii portocalii, îi dezvăluiau pe doi “monştri sacri ai condeiului” ca pe nişte mardeiaşi ordinari, ajunşi “în altă ligă” prin mijloace asemănătoare, dar nedemonstrate până astăzi. Excluşi formal din breaslă, ei fac parte, în continuare, din pleiada de gurişti plimbaţi seară de seară, precum sfintele moaşte, să combată ca la carte, urmărindu-şi propria agendă, aşa cum au făcut dintotdeauna. în orice sistem social-politic, între presă şi zona de decizie politică se creează o relaţie cu totul specială, caracterizată concomitent de adversitate şi colaborare, este o simbioză stranie, bazată pe conflict: ambele forţe beligerante ar sucomba în absenţa conflictului, presa ar pierde a