(Apărut în suplimentul Vineri, nr. 7, mai 1998)
- Au computerele suflet? Dar oamenii? -
Utilizatorul de computere ştie că grămăjoara lui credincioasă are toane: se blochează, refuză cu îndîrjire să execute comenzi simple, gîfîie la 2+2, sau dă coşcogeamite erori, urmate de smulgerea părului de pe ţeasta proprietară. Diagnosticul se cunoaşte, la fel şi tratamentul. Dar, în alte zile, acelaşi calculator bolnav poate face un efort de autodepăşire şi, chinuit, scrîşnit, te rezolvă.
Programatorii ştiu că există nişte noduri informatice misterioase în absolut toate sistemele de operare, care fac din această grămadă de siliciu o entitate capricioasă. Cum de merge maşina o zi, şi alta, nu se ştie. Amatorii de senzaţii tari spun că ăsta e sufletul maşinii. Speculanţii susţin că informaţia este baza lumii noastre fizice şi că orice mînuitor de informaţie e viu şi are suflet. Fiinţa este în primul rînd informaţie, şi apoi specie. Viul mai întîi schimbă informaţie, recunoaşte sau respinge şi numai după aceea respiră. Cum s-ar zice, universul e viu.
O (i)logică simplă şi veche de cînd lumea asociază sufletul cu un prea-plin, cu un surplus de simţire, de eroare în ordinea neschimbătoare a speciilor. Dacă un cîine se gudură al naibii, are suflet! În general, ceea ce este peste datul fizic, genetic, general acceptat ca normă capătă o calitate nouă, superioară. Aberaţia de comportament este asociată cu existenţa unui nod care dă dimensiune sufletească.
Dar omul, da, el are suflet. Omul, ce mîndru sună acest cuvînt! Permiteţi-mi să mă îndoiesc. Sau, mai degrabă, să afirm că sufletul nu e ceva, ci, mai degrabă, absenţa acelui ceva... Omul e un animal incomplet... neterminat... şi chiar această inconsistenţă trebuie asociată cu popularul suflet.
Între specii, singură cea umană nu are o identitate precisă. Mai clar... Luaţi un pui de veveriţă şi daţi
