Meşterul bate târgurile de artizanat din ţară pentru a vinde curele late iubitorilor de artă populară, dar şi celor cu probleme de sciatică.

Meşterul are 82 de ani şi a lucrat o viaţă în cooperaţie. Acum bate târgurile de-a lungul şi de-a latul ţării să le arate şi mai ales să le vândă românilor celebrele curele late. Nu se plânge nici atunci când vinde puţin : „oricât e bine venit, pentru că după 30 de ani de cooperaţie nu iau mai mult de 3 milioane jumate. Aşa că trebuie să completez şi eu pensia cum pot", spune meşterul care cu toată vârsta înaintată nu se teme de drumuri. Uneori are noroc şi nu trebuie să plătească: atunci când vin invitaţii de la organizatorii de manifestări expoziţionale şi de artă populară cazarea, masa şi uneori transportul sunt decontate: „la Bucureşti este mai greu, acolo nu ni se asigură nimic, ba chiar te taxează ei. În schimb la Sibiu, Oradea, şi mai ales Bistriţa nu plătim nimic", mărturiseşte meşterul. Nu se plânge însă pentru că îi place drumul şi contactul cu oamenii: „Dacă rămân 10 lei la o curea vândută este bine. Ajung câteodată cu tot cu pensia la 600-700 de lei după o lună. Însă îmi place să stau de vorbă cu oamenii, să mai povestim de una-alta, de vremurile în care trăim", adaugă curelarul din Maieru. Meseria e din moşi-strămoşi Confecţionează curele de când se ştie, iar meşteşugul l-a deprins de la unchi şi veri: „tata n-a putut învăţa meseria, pentru că avea pământ mult, vaci şi oi. Aşa că m-a dat pe mine să fac ucenicie la unchiu-meu. Cred că pe la 16 ani trebăluiam deja", îşi aminteşte meşterul. În vremea aceea curelăritul era treabă grea: „nu exista piele tăbăcită gata de cumpărat ca acum. Făceam noi tăbăcăria. Se aduceau pieile crude, le săram, le uscam, apoi le spălam şi abia apoi le băgam la tăbăcit", explică badea Gavril. Iar tăbăcitul se făcea pe două căi: una vegetală, care dura 3 săptămâni şi o lata minerală