Hodorkovski către Uliţkaia,

5 iunie 2009

Dragă Ludmila Evghenievna,

M-am bucurat foarte mult cînd am primit răspunsul dumneavoastră, care a fost ca o „palmă peste ceafă“ meritată.

Părinţii mei au avut grijă să nu devin o „oaie neagră“ a acelei societăţi. Înţeleg asta acum, dar atunci nu înţelegeam. În plus, la şcoală sau la institut nu erau „oi negre“. Şcoala se afla în suburbiile proletare, iar institutul era, de asemenea, extrem de „proletar“ – 70% din oameni erau muncitori în fabrici, care îşi luau liber de la lucru. Nu existau disidenţi. În special la institut – era Facultatea de Apărare, iar dacă erai exclus din Comsomol, erai automat dat afară din institut. Credeam că era destul de corect.

Ca secretar al comitetului de la facultate, am refuzat să exclud din Comsomol oameni care erau daţi afară din institut, deoarece consideram că nu toţi membrii Comsomolului erau capabili să studieze. Dar situaţia inversă de la Facultatea de Apărare mi se părea extrem de corectă. În fond, la o adică, ar trebui să ne dăm viaţa pentru ţară chiar şi pe timp de pace. Cum să îi ceri asta cuiva care nu era membru al Comsomolului sau unui non-comunist? Nu glumesc şi nici nu exagerez. Asta era exact ceea ce gîndeam atunci.

Am citit O zi din viaţa lui Ivan Denisovici şi m-am cutremurat. L-am urît pe Stalin pentru că a stricat munca partidului în interesul cultului propriei personalităţi. Atitudinea mea faţă de Brejnev şi Cernenko a fost şi dispreţuitoare şi amuzată – erau gerontocraţi şi dăunau partidului. L-am respectat pe Andropov, în ciuda „unor excese la nivel local“. Vi se pare amuzant? Eu aş vrea să rîd, dar nu pot.

Cînd făceam practică, nu stăteam în nu ştiu ce bibliotecă de fabrică. Mutam explozibili cu cazmaua, lucram la presă (eu şi prietenul meu era să murim din cauza unei erori tehnice). Am participat la tabere de instrucţie mil