Doamne, ce catârgioace pot fi zilele verii! Le dă apă la moară, ca să nu spun că le caută în coarne, cine credeţi?, însuşi cerul. Vorbesc de partea care nu-l cuprinde pe Dumnezeu, cea la care poate ajunge orice muritor de rând cu ochii, adică albastrul vălurit în chip de tavan peste lume.
Deşi trecătoare, mult mai repede trecătoare decât oamenii, zilele verii îşi închipuie despre cer că este un afluent al existenţei lor. El le minte, lăsându-le să creadă că lucrurile stau întocmai. Şi îi minte totodată şi pe oameni. Cum aşa?! Păi haideţi să desluşim împreună felul în care ne trage cerul pe sfoară în complicitate cu zilele verii. Punem şaua pe grumazul unei zile şi pornim la drum. Numai că drumul pe care mergem este cel pe care l-a ales ea, dovadă că ziua a pus şaua pe noi, şi nu invers. Răsfăţul protector de care se bucură din partea cerului face posibil lucrul acesta.
Seara, după ce ai descălecat sau, mai bine zis, ai fost descălecat, tragi linie şi constaţi că ai avut parte, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ca în mai toate zilele de până atunci, de bice cât cuprinde pe spinare şi de ghionturi cu nemiluita între coaste. Acesta este tainul libertăţii şi puterii tale, omule! Cu asta te îndestulează hoţoaica de vară sau de viaţă, căci până la urmă sunt tot una, ale cărei zile le duci, cu voioşie de măgar sau de zeu al măgarilor, în cârcă.
Ei bine, în urmă cu vreo două săptămâni, în chip nesperat, i-am tras o păcăleală zdravănă verii. Mai precis, am sărit din şaua zilei şi m-am ascuns la "umbra" unui cer de cărţi. Până s-a lăsat seara am stat acolo cu sufletul la gură, nu de teamă c-aş putea fi găsit, ci de dragul celor ce se întâmplau în preajma mea. Iar în preajma mea se întâmpla că vreo şase intelectuali răsfoiau cu voce tare cerul acela de cărţi ce răsărea chiar din gândurile lor. Ba chiar şi din inima lor, deoarece totul se întemeia