Doi tineri argentinieni eleganţi discută despre cum ţara lor nu merită nimic.
„În Statele Unite..." . Văzute de undeva de la treizeci de ani, din clasa de mijloc, Statele Unite sunt un miracol. Cadrul se schimbă. Apare un şofer de taxi, cu o carismă cum n-am mai întâlnit de la Mircea Andreescu (domnul Pişcoci Emanoil) în „A fost sau n-a fost?".
Şoferul de taxi, care nu e nici ca la Ioan Chirilă, nici ca la Jorge Luis Borges, fără să fie mai puţin, analizează avantajele vieţii de pensionar pe „Bătrânul Continent". „Europa e Europa..." - spune un bărbat de pe bancheta din spate. „Europa e Europa, dar...". Toate frustrările argentinienilor (aceleaşi ca ale noastre) se succed înnebunitor: „În Germania dacă arunci o bucată de hârtie pe stradă, ţi se atrage atenţia...".
„E o chestie de cultură" - stabilesc, resemnaţi, doi bătrâni, într-o cafenea. Se traversează o lume şi e rândul germanilor, francezilor, italienilor, englezilor şi a celorlalţi să se minuneze de cultura fotbalistică a Argentinei. De felul în care stadioanele se umplu de „papelitos", de cum se cântă întotdeauna până la sfârşit, de cum joacă argentinienii cu inima, de cum din nicio echipă campioană nu lipseşte unul dintre ei. Peste toate cuvintele curge ritmul înnebunitor al lui „Lux Aeterna", o melodie pe care, dacă ar fi avut de ales, şi Ivan Ilici - murind - ar fi ascultat-o.
Cu acest clip de geniu îşi promovează argentinienii partidele televizate. În România, la fiecare pauză de meci, căpitanul naţionalei ne invită să mai bem un rând de bere. Şi asta rămâne la fel de stupid şi de grav - indiferent din ce unghi priveşti.
