(Apărut în Dilema, nr. 263, 13 -19 februarie 1998)

Titu Maiorescu a avut de prin 1890 un unic prieten şi sfătuitor, a doua sa soţie, Ana. Destinul a lovit tocmai aici. În 1912 ea e lovită de un cancer şi în septembrie 1914 moare într-un sanatoriu din Heidelberg. Maiorescu a asistat-o, devotat, pîna a închis ochii. Reîntors în Bucuresti, cu sufletul pustiit, vinde vestita casă din str. Mercur 1 (casă pe care am apucat s-o vizitez adeseori, a existat pînă în 1961, cînd o dispoziţie stupidă a demolat-o, azi în locul ei fiind un mic scuar), dăruieşte cărţile B.C.U., altele unor prieteni şi se mută la nepoţii (erau nepoţii Anei) Nicolae şi Maria Racota, în casa cărora, de pe strada Lustrului 8 (casa, undeva pe lîngă actualul bulevard Dacia, a fost şi ea demolată, cînd s-a extins spitalul I. Cantacuzino), capătă un mic apartament de două camere. Bolnav fiind rău de cord, era unica soluţie pentru a nu fi cu desăvîrşire singur. Scrupulos în toate, stabileşte şi condiţiile de plată pentru chirie şi masă. Fiica sa Livia, căsătorită Dymsza, era, cu copiii ei, în Rusia. La sfîrşitul lui octombrie vine în Bucureşti, încercînd să aline durerea părintelui. Dar era imposibil, zdrobit sufleteşte şi bolnav cum era batrînul de 74 de ani. Livia, mereu prevenitoare, caută, găseşte şi angajează pentru tatăl ei o domnişoară de companie, care îndeplinea oficiul de secretară şi asistentă sanitară. Numele ei era Olga Neuman (prietenă a familiei Caragiale care, se pare, i-a şi recomandat-o Liviei), de felul ei de prin părţile Focşanilor, o domnişoară de vreo 36 de ani, cultivată şi femeie de lume. La sfîrşitul lui noiembrie, Livia se înapoiază la familia ei în Rusia, într-o ţară intrată deja în conflagraţie. Tatăl şi fiica nu se vor mai vedea niciodată.

Batrînul Maiorescu, odată soluţionată chestiunea domiciliului şi a unei secretare însoţitoare, s-a gîndit să plece din vacarmul