- practica pelerinajului în România contemporană -

N.red.: În numărul trecut (331), Mirel Bănică a început (în articolul „Eu cred în felul meu“) povestea unei cercetări de teren întreprinse, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. În acest număr apare partea a doua.

14 octombrie 2009. Ora 03,30 dimineaţa. Ceaţă, frig umed. Oamenii se aşază grăbiţi în rînd, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Toţi evaluează din priviri lungimea cozii şi timpul asociat de aşteptare. Fiecărui reper vizual îi corespunde un anumit număr de ore. „Anul trecut am început coada de aici de la baie (este vorba de o mai veche baie publică, mărturie a prezenţei evreieşti din oraş) şi am ajuns la Sfînta în jur de ora 11 dimineaţa“, aud pe cineva din jur. Se poate vorbi oare de „noroc“ atunci cînd vrei să înţelegi ce se întîmplă într-un pelerinaj? Am norocul să fi intrat de data aceasta în rînd împreună cu un grup de circa 15 persoane, bărbaţi şi femei, originari din Matca, comună din sudul judeţului Galaţi. O localitate renumită pentru producţia sa de legume – de altfel, cît timp au stat la rînd, bărbaţii nu au încetat să vorbească despre diferitele pieţe din ţară unde au fost prezenţi cu fructe şi legume. „Mătcaşii“ – după cum se autodenumesc – se încurajează reciproc pentru a rezista frigului din ce în ce mai persistent şi oboselii provocate de statul în picioare. Bărbaţii au uşoare altercaţii verbale cu jandarmii, care le cer să nu mai iasă din rînd şi să nu depăşească linia gardului metalic de control. În lumina bolnăvicioasă a iluminatului stradal, fumul de ţigară se ridică spre cer în volute violete. Banana time: bărbaţii îşi aduc aminte de armată, de felul cum „omorau“ timpul acolo. Apoi îi privesc pe mai tinerii jandarmi îmbrăcaţi în ţinută de intervenţie şi spun admirativ: „sînt aici adunate şase unităţi de jandarmi, din şase judeţe ale Moldo