Spuneam săptămâna trecută că singurul arbitru recunoscut al situaţiilor politice nearbitrabile a devenit Curtea Constituţională.
S-a ajuns la această situaţie prin forţa lucrurilor, dată de incapacitatea Constituţiei din 1992 de a furniza mecanisme clare de tranşare a conflictelor între puterile constituite, dar şi prin decizia actorilor combatanţi: aceştia s-au dovedit incapabili de a-şi gestiona conflictele, nesocotind criteriile moderaţiei şi regula practică a abţinerii de la escaladarea conflictului (ceea ce Edmund Burke numea "equality of restraint").
Pentru că au dorit escaladarea conflictului şi pentru că au vrut să triumfe fără rest asupra adversarului (două trăsături detestabile), actorii combatanţi şi-au pus toată puterea practică şi toată nădejdea politică în mâinile Curţii Constituţionale. Rezultatul este intrarea în lumea politicii a caracterului discreţionar şi non-negociabil al deciziilor Curţii.
Dacă actorii politici au vrut să manipuleze Curtea în folosul lor partizan, au reuşit, însă doar parţial. Ceea ce au reuşit integral este să găsească lumii politice un stăpân: unul redutabil, care, deşi poate fi influenţat (prin politizarea Curţii), nu poate fi contrazis (deciziile Curţii Constituţionale fiind definitive în sens absolut).
Curtea Constituţională a înţeles perfect şi ocazia oferită, şi noua putere conferită. Şi a dovedit în scurt timp că îndrăzneşte în forţă acolo unde alte puteri constituţionale s-au mulţumit să intervină timid. Nu doar că a arbitrat între preşedinte şi premier, nu doar că a decis care abuz parlamentar e "constituţional" şi care nu, mai mult, Curtea Constituţională a îndrăznit să desfiinţeze instituţii, ceea ce reprezintă o noutate absolută. Şi nu orice fel de instituţii, ci instituţii ale statului care, gestionau, în beneficiul celor fără de putere (societatea), controlul averilor