● Felicia, înainte de toate (România, 2010), de Melissa de Raaf şi Răzvan Rădulescu.

La acuzaţia că majoritatea filmelor româneşti ambiţioase seamănă între ele, Răzvan Rădulescu a răspuns odată că această impresie e la fel de adevărată cum e aceea că toţi chinezii ar semăna între ei. E adevărat că majoritatea acestor filme au în comun cîteva mari parti-pris-uri stilistice, dintre care cel mai important e parti-pris-ul pentru înregistrarea cu cît mai puţine întreruperi a evenimentelor narative, în locul filmării lor pe bucăţi şi asamblării lor la montaj, dar în interiorul acestei opţiuni există diferenţe importante între un autor şi altul. Într-un cinema care se lipseşte de contribuţia montajului, cuvîntul de ordine e mizanscena: sculptarea unor acţiuni dramatice continue în timp şi spaţiu. Filmul co-regizat de Melissa de Raaf şi Rădulescu, Felicia, înainte de toate (un dublu debut), e remarcabil din acest punct de vedere. Nu conţine tururi de forţă coregrafice (de pildă, vreo secvenţă cu, să zicem, zece actori învîrtindu-se în acelaşi timp prin cadru), dar tot coregrafiat se cheamă că e – şi cu mare subtilitate – pînă la cele mai mărunte relaţii ale actorilor cu obiectele de recuzită. Calitatea mizanscenei poate fi constatată cel mai bine într-o secvenţă în care patru personaje stau la masă într-o cafenea de pe aeroportul Otopeni. E vorba de Felicia (40 de ani), care tocmai a pierdut avionul, de mama ei (vreo 60 de ani), de o altă cucoană, veche cunoştinţă de-a mamei Feliciei, cu care s-a reîntîlnit întîmplător pe aeroport, şi de soţul acesteia. Cele două cucoane încep să-şi povestească una alteia ce mai fac, de fapt întrecîndu-se subtil în succese. Ajung şi la arătatul de fotografii cu nepoţei (mama Feliciei către Felicia: „Scoate-l şi tu pe Marc!“). E o secvenţă foarte densă, comică, dar şi „dificilă“ emoţional (iritată de maică-sa, Felicia o sabotează în