Există – aţi observat, desigur – o puzderie de români care-şi dau cu părerea.
Public, vreau să spun , căci în ceea ce priveşte spaţiul privat e vorba, fără îndoială, despre TOŢI românii, inclusiv cei cu deficienţe de vorbire. E un sport naţional. A-ţi da cu părerea nu înseamnă a avea o părere despre orice, asta-i normal, ci a ţine morţiş s-o împărtăşeşti, cu convingerea fermă că e cea mai deşteaptă părere asupra subiectului respectiv. În spaţiul public, însă, e vorba de „doar" câteva mii de persoane care - regulat ori ocazional - construiesc teorii şi deconstruiesc realităţi. Inclusiv cel care scrie aceste rânduri, desigur.
Aţi mai observat de asemenea (ori v-au atras alţii atenţia) că o parte a acestor comentatori par a fi sau e sigur că sunt (depinde şi cine apreciază asta) aserviţi unor interese politice ori economice, exprimându-se în consecinţă; o altă parte încearcă să privească lucrurile în mod constructiv; dar cea mai consistentă secţiune e formată din oameni supăraţi pe viaţă. Dacă o să vă gândiţi puţin, o să constataţi că vocile cele mai importante ale acestor două decenii - indiferent ce înţeles dăm adjectivului „importante", fie şi unul legat de rating - au fost şi sunt profund pesimiste, dacă nu chiar morbide.
Păi, cum să nu fie, dacă lumea e aşa cum e, mai ales p-aci, prin România!? Corect. Şi totuşi, în această lume se mai întâmplă şi altceva decât gropi în carosabil, licitaţii trucate şi decizii politice aberante. Altceva decât crize financiar-economice, nori de cenuşă şi pandemii de gripă porcină.
M-am întrebat de multe ori de unde atâta tristeţe distructivă. Am găsit recent răspunsul în povestea celor doi bătrânei care zac pe o bancă-n parc. Prin faţa lor trec tinere atrăgătoare. Unul dintre bătrâni le semnalează, dar celălalt strâmbă din nas la toate. Când primul se arată exasperat, celălalt răspunde cu năduf: „Dacă tot nu ma
