Deşi unii politicieni încearcă să minimalizeze situaţia, România se află într-o perioadă critică. Critică din punct de vedere nu doar economic, ci şi moral, naţional.
Nu-i vorba aici de o eventuală disoluţie naţională, ci de o criză a statului român confruntat cu o criză economică fără precedent. Recesiune ce poate duce la şubrezirea definitivă a statului.
Mulţi specialişti, precum istoricul Alex Mihai Stoenescu, susţin că este ceva normal, o continuitate firească. Că, încă de la existenţa sa, statul român s-a aflat în plină criză. Şi în 1866, şi la 1877, şi în 1916, când eram ameninţaţi cu desfiinţarea, şi în 1944, la intrarea ruşilor în ţară.
O sucesiune de crize prelungi, care şi-au pus definitiv amprenta asupra statului român, văzut ca mijloc de organizare al poporului. Stat care personifică din punct de vedere juridic naţiunea. Şi care are drept scop gestionarea acesteia.
Singurele momente de respiro au fost cele de sub regele Carol I - guvernarea lui Brătianu şi, parţial, în perioada interbelică. Spun parţial, pentru că cei 22 de ani de existenţă a României Mari (1918-1940) s-au dovedit, sub regele Carol al II-lea, un dezastru pentru democraţie. Dar şi o calamitate instituţională, prin corupţia pe care a pus-o la punct camarila regală. Flagel la care au contribuit o groază de oameni politici, astăzi prezentaţi într-o aoreolă de mari patrioţi.
În realitate, mulţi dintre ei au fost ori agenţi ai unor puteri străine, ori nişte oameni puşi pe căpătuială cu orice preţ. E drept că numărul lor era mult mai mic decât cel al politicienilor de astăzi. Că niciodată, statul român nu a putut să se impună sănătos în administraţie, în guvernarea ţării, stau mărturie şi dictaturile pe care le-a traversat România.
Alexandru Ioan Cuza a domnit dictatorial şi nu s-a ferit să joace rolul unui prinţ cu maniere de
