"Oameni de bine" a fost o expresie consacrată de fesenism, desemnându-i pe cei care doreau să îl poată iubi în linişte pe conducătorul Ion Iliescu, garantul propăşirii ţării. Sursa: EVZ
Acum două decenii, totul era maniheist de simplu: erai cu Iliescu, erai de bine. Înseamnă că munceai, nu gândeai şi îi detestai funciarmente pe cei din partidele istorice care ar fi vândut ţara ungurilor, pentru a face rost de bani necesari drogurilor, băuturii, destrăbălatelor din corturile Pieţei Universităţii, dar şi pentru aducerea Regelui şi a intelectualilor cărora le puţise salamul cu soia.
Nu m-am mai gândit la acei oameni, nici la ce s-a ales de ei de când am intrat în alianţa nord-atlantică şi în Uniunea Europeană, până deunăzi, când colegul şi amicul Vlad Stoicescu mi-a arătat un extras dintr-un rechizitoriu. E cel realizat de procurorii militari în dosarul referitor la mobilizarea oamenilor din toată ţară veniţi în Bucureşti să-l scape pe Iliescu de rebeliunea legionară graseiată de intelectualul de bine (erau şi din ăştia, dar mai puţini) Răzvan Theodorescu.
Sunt două coli, reprezentând cererea numitului Gheorghe Roman din municipiul Alexandria de a i se acorda titlul de "luptător în evenimentele din 13-14 iunie 1990", care compun cel mai expresiv portret al omului de bine de atunci.
La acea vreme, omul nostru era economist la IRA, membru al Asociaţiilor Revoluţionarilor filiala Teleorman şi comandant de batalion al Gărzilor Patriotice şi de Apărare Civilă. Să n-o mai lungesc.
Pe 13 iunie 1990, seara, "indignat de cele văzute la televizor şi fiind vecin cu Pompierii şi Poliţia", Roman s-a dus să ceară un militar cu armă, pentru a merge la Bucureşti în Dacia sa, "în sprijinul instituţiilor guvernamentale". Uluitor şi dincolo de revoltă, omul n-a fost trimis să se caute la cap. Dimpotrivă, neexistând "indicaţii de la
