O ştiu pe pielea mea: orice suportă compatrioţii noştri, numai punerea în discuţie a simbolurilor noastre naţionale nu.
Când e vorba de ele, patriotismul nostru ia foc. Ai o viziune critică despre istoria naţională? - eşti un monstru. Deviezi de la jargonul patriotic? - nu eşti român. Aduci „atingere” eroilor neamului? - trebuie să fii lichidat. Şi aşa mai departe.
Dată fiind vehemenţa cu care e depistată de majoritatea românilor defăimarea ţării şi a valorilor naţionale, ai zice că nu e ţară mai iubită ca România.
De fapt, exact contrariul este adevărat: nu există ţară mai neiubită de cetăţenii ei decât ţara noastră. Prin urmare, aş dori să vă adresez, azi, o întrebare impertinentă: suntem noi cu adevărat un popor de patrioţi?
Răspunsul meu este NU - categoric nu. Iată argumentele. Deşi spunem că ne iubim ţara, de fapt puţin ne pasă de ea. Am văzut la televizor imagini de picnic din zilele de Paşte. O armată de ocupaţie nu ar fi reuşit să împută mai mult frumuseţile patriei noastre, decât au făcut-o compatrioţii noştri, de sărbători.
Dacă îi întrebi, pe oricare dintre ei, dacă îşi iubesc ţara, vor jura că da. Drept urmare, când vor auzi pe cineva spunând că altă ţară este mai frumoasă (pentru că e mai bine îngrijită, pentru că e mai prosperă etc.), vor chema la arme împotriva denigratorului.
Compatrioţii noştri nu suportă să se spună ceva rău despre ţara lor. Asta e frumos. În acelaşi timp, nu au nicio problemă să-i facă rău ţării pe care jură că o adoră. Asta e aberant.
În Bucureşti se află un parc minunat, prin care îmi place să mă plimb. Are lac, forme de relief, copaci şi pomi, arbuşti de toate felurile (inclusiv jnepeni), cărări ce se pierd printre trunchiuri, tufişuri, gazon, răsaduri de flori, garduri vii, lăstăriş, vegetaţie de câmpie, de baltă, de munte şi de deal; are şi aspec
