Povestea ceasului românesc ne întoarce în Lipscaniul de la început de secol XX, face halte importante în anii dintâi şi din urmă ai comunismului şi îşi consumă ultimele file în capitalism. O perioadă în care a rămas în urmă, iar nimeni nu s-a mai ostenit să îl întoarcă. Este o industrie care a încetat să meargă "ceas" de 20 de ani şi care a murit oficial de zece. Sursa: victoria-arad.ro
1 /.
"Mai vin oameni cu pendule româneşti. Au trecute pe carcasă şi mecanism numele atelierului în care au fost făcute. Aveam una pe aici, parcă scria Smârdan 18", spune maestrul Radu Dumitru, unul dintre cei mai cunoscuţi ceasornicari din Bucureşti.
La început de secol XX şi în perioada interbelică, pe străzile Lipscani şi Smârdan, din centrul Bucureştiului, existau ateliere meşteşugăreşti. Unele băteau pielea, altele cuie în scânduri, iar în altele bătea ceasul. Radu Dumitru spune că, pe lângă reparaţii sau recondiţionări, aici chiar se făceau ceasuri. Dar familia Dumitru - fiul a moştenit meseria de la tată - a văzut cum ceasurile, pălăriile şi cizmele dezlipite au dispărut încet-încet de pe Lipscani.
Acum, la numărul 18 de pe strada Smârdan, într-o clădire veche, dar renovată, se coc afaceri mai profitabile decât orologeria. E un birou notarial. Istoria ceasului din Gară
"Erau şi acele ceasuri CFR, de pe la 1900", îşi aminteşte maestrul. Într-adevăr, pe vremuri, unii angajaţi ai CFR primeau ceasuri de masă cu sonerie şi ceasuri de buzunar cu lănţişor, să nu întârzie la muncă. Era un soi de distincţie îmbinată cu latura practică a ceasului. Le primeau cei mai buni dintre cantonieri şi impegaţi, după cum îşi amintesc oamenii cu vechime în CFR.
O altă poveste interesantă este cea a ceasului din turnul Gării de Nord. Înainte, oamenii îşi potriveau ceasurile după ceasul din gară. Cei mai în vârstă o fac şi astăzi. Iar toate ceasurile di