„«Dar potoleşte-te odată, nebunule!, că, dacă nu, te dau la ăla urâtu’». Ăla urâtu’ nu era om, ci statuie. Mai precis, bustul de bronz al lui George Călinescu”. Profesorul Radu Mărculescu, despre al cărui destin uluitor EVZ a scris în urmă cu un an, vorbeşte despre “lumea pestriţă şi caraghioasă” a Bucureştiului de astăzi, un oraş în care statuile desfigurează istoria. O face pentru a-şi exprima solidaritatea cu un “chip batjocorit” şi pentru a trage un semnal de alarmă. Sursa: Andrei Ciocarlan
La 95 de ani, Radu Marculescu nu este doar un supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă vii din încleştarea cu ororile secolului trecut. Mărculescu este, mai mult decât orice, o filă ruptă din cărţile de istorie.
Când cel de-Al Doilea Război Mondial îşi deschidea aripile asupra umanităţii, tânărul Radu Mărculescu avea încă toate motivele să viseze la un destin normal. “Ştiam foarte bine limba lui Moliere, pentru că mama a fost profesoară de franceză şi o femeie foarte cultă. Mă strivea din punctul ăsta de vedere. Îmi citea din latineşte, pe Horaţiu, cu o fluenţă fantastică. Şi germana am început s-o învăţ de mic, aveam la moşie un administrator neamţ”, îşi amintea Mărculescu, în februarie 2009.
Născut într-o familie de moşieri, absolventul de litere şi filosofie nimerise însă în cea mai proastă dintre lumile posibile. Au urmat frontul, lagărele sovietice şi apoi coloniile de munca ale României comuniste.
Observatorul unei lumi greşite
Casa în care stă Radu Mărculescu e un muzeu în sine. Locatarul ei are aproape vârsta secolului căruia i-a supravieţuit, de pereţi atârnă imaginile altei Românii, şi chiar Revoluţia şi-a făcut loc aici, într-un ochi de geam cât o amintire perforată de cartuşele bizare ale „teroriştilor”.
Din când în când, veteranul de 94 de ani îşi plimbă gând
