Gabriel Gachi: „Să recunoaştem, faţa lui Cătălin Voicu cere palme. Eticheta grobianismului se lipeşte la meserie pe fruntea acestui personaj pufos, cu ochii rotunzi şi mustaţa pe oală”. Sursa: EVZ

S-a calificat perfect pentru o asemenea anchetă. Însă n-o să vedem esenţialul dacă nu uităm de apucăturile lui Voicu, de apetitul megalomanic şi de pofta lui de mâncare. Stenogramele ne-au confirmat covingerile de români neimpresionabili, de oameni care le-am trăit şi le ştim pe toate: sistemul există.

România este un film noir în care personajele şi acţiunile lor se întrepătrund într-o intrigă complicată cu un final izbăvitor, dar previzibil. Complicitatea dintre Căşuneanu, Voicu şi Costiniu are ceva suprarealist, în sensul în care realitatea pare prea simplă pentru a fi adevărată.

Dar aşa e ţara asta, schematică, cei mai mari oameni de afaceri şi oameni de stat fură ca nişte ţărani. Suntem dezamăgiţi. Economicul (regele asfaltului) şi-a dat mâna cu politicul (Voicu era la un pas de-a ajunge ministru de Interne) şi cu Justiţia (judecător la cea mai înaltă instanţă din România).

E triada care închide perfect cercul, care exclude orice posibilitate de control. Dar acţionau atât de grosolan încât în toate cercurile elitiste ale Bucureştiului se ştia de mulţi ani că Voicu rezolvă dosare. De aceea surprinde reţeta aceasta răsuflată. Senatorul PSD bate la poarta liberalilor şi-l strigă pe Orban să iasă afară. Vorbesc în stradă, negociază în picioare sprijinul pentru fotoliul de la Interne. Ludovic se îmbătase odată, făcuse o prostie şi acum trebuia să-şi plătească datoria.

Totul era discutat peste gard, la botul calului şi viza una dintre cele mai importante funcţii în stat. Totul în viteză, urcat din nou în maşină şi demarat în trombă, cum spuneam, ca în filme, ca să nu plictisească publicul. Cătălin Voicu lucra la vedere,