Mircea Mihăieş: „Pe nesimţite (în toate sensurile cuvântului), televiziunile comerciale au devenit un subiect tabù.”

Prin manevre deocheate dar persistente, am fost aduşi în situaţia de-a nu crâcni în faţa aberaţiilor pompate douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru de sclavii aşa-zişilor „moguli” (personal, cred că termenul e o flaterie nemeritată). Logica invocată e simplă: „N-ai ce să faci, sunt banii omului, e o afacere privată!”.

Fraza s-ar potrivi, poate, activelor imobiliare sau terenurilor, unde ideea de „proprietate privată” are, într-adevăr, acoperire. Dar în cazul televiziunilor nu eu „traversez” gazonul, ci ele intră - mai degrabă neinvitate decât invitate - la mine în casă. Prin urmare, comparaţia nu ţine.

Activitatea canalelor invocate este (sau ar trebui să fie) una comercială. Din punctul de vedere al statului român, ele funcţionează în condiţii similare unei fabrici de brânză, de pantofi sau de cârnaţi. Ar îndrăzni cineva să pretindă că societatea n-are dreptul să verifice calitatea produselor ieşite pe porţile fabricii?

E cineva cu mintea întreagă dispus să accepte, în cazul brânzei alterate, al pantofilor fără talpă sau al cârnaţilor împuţiţi teoria cu „N-ai ce să faci, sunt banii omului, e o afacere privată”? Recent, guvernul a decis interzicerea produselor etnobotanice. Poate că a sosit momentul evaluării serioase a efectului halucinogen al multor producţii de televiziune.

Veţi spune că asta e cenzură. Vă înşelaţi. E doar o măsură profilactică, asemănătoare celor privind ciuma, sifilisul ori tuberculoza. Dacă statul e dator să ia măsuri împotriva flagelurilor de acest tip, de ce-ar sta pa - siv în faţa otrăvurilor violente ale îmbuibaţilor din televiziuni? Nu există nicio diferenţă între agresivitatea bolilor contagioase şi atacul sistematic asupra minţii umane.

Efectul drogu