În România, mai sunt 3.000 de vorbitori de esperanto, deşi comuniştii au urât-o. În China sunt 20 de milioane. Cărtărescu şi Eliade au fost traduşi. Memoriile lui Iliescu au şi ele o şansă. Sursa: VLAD STĂNESCU

Bonan tagon kaj bonan alvenon!”, ne întâmpină din uşa apartamentului său de pe Calea Moşilor, Marian Constantinescu, ultimul profesor de Esperanto din Bucureşti. Adică: „Bună ziua şi bine aţi venit!”. N-a mai predat de mai bine de un an, de când Clubul Feroviarul, unde avea până la 70 de cursanţi, s-a închis în urma disponibilizărilor.

Acum, la 81 de ani, domnului Constantinescu, fost profesor de ergonomie la ASE, i-au mai rămas doar amintirile despre gramatică şi istoria unei limbi născute să fie moarte.

Îi ţine isonul, la un pahar de vişinată, Marian Vochin, autorul „Istoriei Mişcării Esperantiste în România de la origini până în prezent”.

„Ku time ni parolas esperante!”

„În 1985 eram trei mii de vorbitori de esperanto în ţară. Acum, cred că suntem patru! În China sunt acum 20 de milioane”, exagerează uşor Marian Vochin. Electronist la bază, are 60 de ani şi 47 de expert în istoria limbii universale: „Esperanto”.

„Ku time ni parolas esperante!”, îl ajută profesorul Constantinescu pe mai tânărul său confrate. În traducere: „De obicei noi vorbim esperanto”.

„Ciesulino” are „pălărie” ca la â, pe c Esperanto e o limbă ca oricare altele. Are şi argoul ei. „«Ciesulino», cu «pălărie » ca la î din a, pe c, în seamnă curvă, adică «a tuturor». Rahat e mai simplu «excremento»”, explică doct profesorul Constantinescu.

În această limbă există 11 prefixe şi 48 de sufixe cu care, dintr-o rădăcină, se pot forma până la 25 de cuvinte. Asta, ţinând cont că fondul lexical al limbii e format 70% din limbi neolatine, 20% din cele anglo-saxone şi doar 10% din alte limbi, cum ar fi cele s