E o scenă în filmul „Proasta creştere”, al regizorului spaniol Pedro Almodovar, pe care am privit-o mereu cu un sentiment inexplicabil. Sursa: EVZ
Pe măsură ce imaginile se derulează pe ecran, mintea e păcălită să creadă că descifrează, de la cadru la cadru, ceea ce iniţial pare să fie o dezordine totală.
E cel mai subversiv preludiu pedofil din istoria cinematografiei contemporane. Un tânăr, Ignacio, acompaniat la chitară de Părintele Manolo, cântă, într-un peisaj bucolic, clasicul „Moon River” făcut celebru la începutul anilor ’60 de Audrey Hepburn.
Un adolescent şi un preot, decorul ermetic al Spaniei lui Franco, tăcerea inchizitorială a Bisericii Catolice şi nici o şansă de evadare construiesc o realitate atât de încâlcită încât, la un moment dat, nici nu mai contează oceanul de confuzie. Importantă e farsa: în lumea lui Almodovar, sexul le clarifică, discret, pe toate.
La începutul lui februarie 2010, săptămânalul german „Der Spiegel” prezenta un document tulburător. Douăzeci şi patru de pagini scrise în latină, publicate în 1962 sub titlul de „norme interne” de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Episcopilor cărora le era adresat codul de conduită li se cerea, explicit, să păstreze confidenţialitatea în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh.
Subiectul documentului? Abuzul sexual clerical. Natura directivelor? Episcopilor li se sugera să trateze fiecare caz cu fermitate. Mai mult decât orice însă, cu discreţie. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, cunoscută anterior sub numele mai „prietenos” de Inchiziţie, avea la îndemână experienţa veacurilor în care, în urma investigaţiilor interne, rămăseseră doar arhivele strict secrete din Curia Romană.
Istoria poate servi o explicaţie sumară. Atunci când expansiunea instituţională a statelor europene a început să restrângă spaţiul de
