România a aderat la Convenţia UNESCO pentru patrimoniul mondial, natural şi cultural (Paris, 1972) prin Decretul preşedintelui CPUN nr. 187 din martie 1990. Acum exact 20 de ani. În deceniul următor, 30 de monumente istorice româneşti au fost recunoscute ca parte a patrimoniului mondial. Printre acestea, biserica Mănăstirii Humorului, ctitorită la 1530 sub Petru Rareş şi cu ajutorul acestuia de marele logofăt Toader Bubuiog.
Obţinerea acestui statut atrage după sine promisiunea statului român de protejare a monumentului în sine şi a ceea ce se numeşte, în documentele UNESCO, zona tampon. La noi se numeşte zonă de protecţie a monumentului istoric, adică acea zonă în care este necesar să fie stabilite reguli urbanistice ce urmăresc să menţină coerenţa cadrului monumentului. Aceste reguli trebuie inventate, apoi aprobate şi, desigur, respectate.
La Humor, zona tampon a fost stabilită într-un fel în dosarul de înscriere supus UNESCO în 1993, într-alt fel într-un studiu din acelaşi an finanţat de (acelaşi) stat român; cu totul alt perimetru este stabilit în 2004 şi dat uitării. Acum se reia problema, în urma asumării acesteia de ministerul care are în atribuţii urbanismul; regulile vor putea fi create.
Care este starea monumentului, la 17 ani de la înscrierea în Lista Patrimoniului Mondial? Picturile bisericii ctitorite la 1530 sînt restaurate de curînd. Zidurile mai aşteaptă. Funcţiunea istorică este restaurată: după desfiinţarea mănăstirii sub administraţia austriacă şi secularizarea domeniului său (1784-1785), timp de două secole a funcţionat ca biserică de mir; în 1991 a redevenit mănăstire, de data aceasta de maici. În coasta mănăstirii se construise, la începutul anilor 1980, o biserică parohială nouă. Au urmat un turn-clopotniţă şi, pentru mănăstire, un corp de clădire zdravăn pentru chilii, un paraclis şi alte construcţii utilitare. Lîngă int
