Avem parte, de câţiva ani, de toate tipurile de crize: financiară, economică, politică, socială, spirituală... Ca indivizi şi cetăţeni. Iar crizele, indiferent de natura lor, pârjolesc totul în cale. Secătuiesc energiile fiecărui om în parte şi ale comunităţii, în ansamblu; înstrăinează minţile şi mutilează sufletele. Şi abia atunci, dacă mai suntem în stare, ne întrebăm cine anume este bolnav, cu adevărat, într-o societate care, parcă, se simte bine să distrugă tot ce a construit. Iar dacă nu ne întrebăm, înseamnă că acceptăm, de bunăvoie, condiţia de fricoşi incurabili. De bolnavi, rătăciţi într-o lume ostilă. Într-o lume în care suntem mai înspăimântaţi de grija facturilor de întreţinere decât de orice altceva. Pot să cutreiere ţara, în lung şi în lat, cei mai periculoşi viruşi porcini de pe continent, noi suntem experţi în vaccinuri! Poate să cadă guvernul, tot nu ne temem de consecinţe. Plata facturilor ne obsedează, însă, zi şi noapte. Mai ales a celor din iarna viitoare, care ne îmbolnăvesc... anticipat.

Teologii sunt de părere că nu numai societatea îl îmbolnăveşte pe om, ci şi invers. Este adevărat: un singur om sau o mână de oameni pot să pună la pământ economia unei ţări, de pildă. Şi uite aşa ne dăm seama de ce societatea românească a ajuns pe patul unui spital de mâna a şasea; iar ca o sfidare a sorţii aflăm că nu mai sunt locuri nici la secţia de reanimare.

Dacă aplecăm urechea tot la teologi, care afirmă că, în general, în societăţile postmoderne, "omul este atât de supus stresului, nervozităţii, împrăştierii şi fricii, tocmai fiindcă îi lipseşte credinţa (cu cât credinţa este mai slabă, cu atât omul este mai neliniştit cu privire la viitorul său şi al familiei!)", le dăm total dreptate.

La fel, sociologii, filosofii şi medicii sunt de părere că frica este, în mare parte, autoarea morală a traumelor sufleteşti. Konrad Lorenz, lau