Orice autor este sensibil la reacţiile cititorilor săi. Am căutat cu îndîrjire să înţeleg motivaţia celor care mă critică vehement, ba unii mă şi ameninţă cu dezvălu-iri infamante, pentru păcatul de a stărui în vatra cercetării stării de fapt a societăţii româneşti, de a căuta rădăcinile şi conexiunile ţesăturii de fapte şi evenimente care ne ţine prizonierii unei lumi lipsite, cel mai adesea, de speranţă, care ne asupreşte şi ne umileşte, cînd nu alege să ne suprime brutal, mereu pîndită de alt viitor sumbru.
Nu încape nicio îndoială, realitatea ţipă, se tînguieşte, se zvîrcoleşte după soluţii, iar cei care-şi bat gura, îşi pierd timpul lor şi-l irosesc pe-al altora scriind despre altceva, pot avea aerul unor rătăciţi, ori, de ce nu?, al unor "manipulatori de conştinţe", adică nişte inşi puşi pe rele din capul locului.
Primul lucru care m-a izbit, cercetînd diferitele aspecte ale problemei este că fenomenul se repetă în toate momentele critice, de răscruce, ale istoriei noastre.
Nu doar noi, acum, ci înaintaşi ai noştri mult mai iluştri şi poate mai civilizaţi, mai demni, au căzut în aceeaşi capcană. S-au repezit, au dat goană în toate direcţiile, cu speranţa că vor găsi soluţiile crizei aiurea, mereu într-altă parte, grăbindu-se să părăsească, dezgustaţi, terenul realităţii. Unul, altfel, incomod, amorf, mereu rezistent la schimbare, mereu întîrziat, mereu fără fundamentele instituţionale şi morale necesare unei construcţii sociale solide şi rezistente la eroziunea timpului, plin de gropi şi de praf, de hoţi, de panarame şi potlogari, o lume de moşi, aşa cum o găsiţi ilustrată în şirul, aparent fără şir, al substantivelor şi adjectivelor împerecheate de Caragiale, geniul care a avut curajul să suprime verbele dintr-o pagină de literatură. Nu există altă definiţie mai profundă a "patologiei societăţii româneşti", cum o numea Eminescu, decît aceas
