Ar fi făcut 63 de ani, dacă o boală necruţătoare nu l-ar fi răpit pe unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am cunoscut: Gheorghe Ecliserescu, alias Georgică pentru prieteni, Caşcarache din Colentina pentru cei mai apropiaţi, şi Gigi pentru mama sa nonagenară.

Odată cu dispariţia celui care va fi condus astăzi pe ultimul drum la Fundulea pleacă dintre noi nu doar unul dintre cei mai pitoreşti ziarişti români de dinainte şi de după Revoluţie, ci şi cel care a condus veritabile şcoli de presă şi de viaţă. Era pur şi simplu inconfundabil, prin statura sa invers proporţională cu o mustaţă uriaşă, prin temperamentul clocotitor, prin devotamentul faţă de termenele de predare a ziarului în tipografie - cursa contracronometru pe care dacă nu o parcurgi seară de seară parcă nu eşti ziarist complet.

Cei care cred că presa română s-a născut după 1990 ar avea nevoie de nopţile de după serviciu în care Georgică a invitat generaţii întregi de ziarişti pentru a le depăna experienţele de la „Scânteia tineretului”. De sub mustaţa lui proverbială, faptele de presă ieşeau îmbinându-se miraculos cu altele mai puţin reale, dar la fel de savuroase, întrucât Georgică era un pescar neîntrecut nici măcar de amicul Tibanu’. L-am cunoscut la „Tineretul liber”, iar în seara în care m-a promovat din funcţia de tehnoredactor, mi-a spus că nu voi fi niciodată secretar de redacţie.

E cea mai puternică motivaţie profesională pe care am primit-o într-o carieră pe care n-avea cum să nu o influenţeze un tip ca Georgică. Sunt prea multe lucruri pe care azi nu le mai spune nimeni tinerilor ziarişti sau, în orice caz, nu cu farmecul lui Georgică: ziarul trebuie terminat la timp şi de-ar fi să cadă Cerul; pentru a te concentra asupra problemelor mari, trebuie să scapi de cele mici; exprimarea în scris trebuie să fie simplă, ca să priceapă oricine, fiindcă ziarele nu sun