Pot să înţeleg foarte bine de ce adevăraţii nabokovieni au protestat energic – ca, pe vremuri, „marele V.“ prin reviste – la publicarea romanului neterminat Originalul Laurei. Viitoarea carte – mai degrabă o schiţă alcătuită din 138 de fişe, traduse acum şi în româneşte – ar fi trebuit să fie o poveste de moarte (Dying is fun sună subtitlul) şi amor, în care Laura (Flora, FLaura), o Lolită supravieţuitoare, se mărită cu un psiholog (experimentalist, nu psihanalist!) obez ce se efasează sub ochii noştri.

Nabokov a lăsat cu limbă de moarte ca romanul să fie distrus dacă nu apucă să-l distrugă el însuşi. Şi n-a apucat. Din 1977, soţia lui, Vera, l-a depozitat într-o bancă helvetă (ca pe-o ultimă mare rezervă), unde a mai rămas încă 18 ani după moartea ei. Abia anul trecut, după conclave şi răzgîndiri, după acuzaţii, justificări şi negocieri la sînge, Dmitri, fiul lui Nabokov, s-a hotărît să publice eboşa acestui roman despre moarte, anihilare şi amor crepuscular. Nimic de zis, era dreptul său legal şi, probabil, mai multă lume l-ar fi înţeles dacă, într-un brusc acces de connaisseur, n-ar fi declarat că Originalul Laurei, roman gîndit în întregime de scriitor, e chintesenţa operei nabokoviene. Sfătuit prost şi cu bruşte pretenţii de exeget (pregăteşte chiar şi o biografie a tatălui său), Dmitri a scris şi o introducere la publicarea fişelor răzleţe, în care povesteşte contextul scrierii romanului neterminat şi treptata decădere a lui Nabokov după un accident absurd, de o transparenţă şi cruzime curat nabokoviene: „Tatăl meu căzuse pe coasta unui deal în Davos, în timp ce-şi urma îndrăgita pasiune pentru entomologie, şi rămăsese înţepenit într-o poziţie incomodă pe panta abruptă, în vreme ce turiştii din telecabinele ticsite răspundeau cu hohote de rîs, interpretînd greşit, drept o farsă de vacanţă, strigătele de ajutor şi fluturările unei plase de fluturi. Fu