„Fugi dom’le d’aici, cioban cu Internet, de unde ai mai scos-o şi p’asta, ai scris în glumă textul, este? Evident că Ministerul e de vină, că nu le-a spus.“ Aceasta îmi fuse reacţia cea mai des auzită după ce, la începutul lui 2007, mă minunam de minunarea producătorilor autohtoni de brînză atunci cînd au auzit că Uniunea Europeană are norme obligatorii de igienă şi calitate pentru produsele lactate destinate comercializării. Logica îmi spunea că singurii direct interesaţi de banii lor sînt ciobanii înşişi. Ei, dacă nu vînd brînza, dau faliment. Aşadar, cine este mai interesat să se informeze, să afle cît mai din timp ce e aia UE, care sînt normele şi cum ne afectează în mod direct? Ciobanii sau ministerul? Să afli de-abia pe 1 ianuarie 2007 că România a aderat la Uniunea Europeană şi că respectiva Uniune are nişte norme de calitate, fără de care nu mai poţi vinde la piaţă, mi se pare o păţanie demnă de Gîgă. Accesul la informaţia esenţială pentru un trai bun reprezintă o problemă reală pentru categoriile cele mai sărace ale populaţiei. Să mă ierte Dumnezeu dacă greşesc, dar foarte mulţi dintre crescătorii serioşi de animale au de unde să îşi permită un abonament de 50 de lei pe lună la un provider de Internet şi o rată de circa 60 de lei pe lună pentru un laptop. Veţi spune că puterea exemplului poate fi mai mare decît cea a autorităţii de la Bucureşti şi vă voi da dreptate. Este plină ţara de asociaţii ale producătorilor, forme de organizare care îşi propun să răspîndească informaţia utilă şi să pună presiune pe autorităţi întru binele comun al membrilor. Într-un stat în care funcţionărimea nu reprezintă (şi nu de ieri, de azi, ci venind din istoria lungă) o reală forţă administrativă, ci mai degrabă veriga slabă, asocierea, organizarea, cooperarea cetăţenilor îmi pare a fi cel mai util gest, cel mai eficient demers întru supravieţuire şi prosperitate.

D